Dintr-o inserare-n seara
pasul tau de domnisoara.
Dintr-o pasare amara
pasul tau de domnisoara

O secunda, o secunda
eu l-am fost zarit in unda.
El avea roscata funda.
Inima incet mi-afunda

Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu
caci imi este foarte rau.

Stau intins si lung si zic,
Domnisoara, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit si mozaic.

Pasul trece eu raman.

„Cât timp va fi ziuă, vom sta cu fruntea sus şi nimic din ceea ce putem face nu vom lăsa să fie făcut după noi!” sunt vorbele măreţe ale poetului german Goethe, cuvinte care pot fi cu uşurinţă asociate cu sensul motivaţiei, acel stimul interior care te face să duci la capăt lucrul sau acţiunea începută.

A fi motivat înseamnă să te afli într-o stare pozitivă pentru a produce. Pentru aceasta este nevoie să îndrăgeşti ceea ce ţi-ai propus să faci, să te bucuri de viaţă din plin şi să fii capabil de lucruri măreţe ce depăşesc barierele banalităţii. Dacă eşti motivat, eşti în stare! Singur poţi transforma partea neplăcută a lucrurilor doar prin adăugarea licorii magice ce conţine un motiv, pentru că motivaţia este acea licoare magică, ce îţi permite să priveşti dincolo de graniţele imposibilului. Este cea care transformă irealizabilul în realizabil, atomul care pune bazele unor procese complexe, în urma a căror reacţii se obţin produşi complicaţi.

O persoană motivată îşi fixează un anumit scop şi apelează la orice tip de mijloace pentru a efectua o acţiune sau pentru a tinde către acel scop. Majoritatea oamenilor tinde către perfecţiune, către nivelul cel mai înalt, fie al societăţii, fie al intelectului sau al celui financiar. O parte din ei reuşeşte să se apropie, o altă parte se complace doar cu dorinţa, iar un procent infim atinge această perfecţiune.

Reţetele pentru a fi o persoană motivată nu se pot da pentru că ingredientele sunt mult prea scumpe şi se găsesc numai în raţiunea celor care îşi stabilesc un ţel de la bun început. Aceasta este motivaţia: să ştii să îţi fardezi fiecare început de zi cu încredere, determinare, respect de sine, indiferent de vârstă, de stare materială, de anotimp, de trecut, prezent sau de spectrul viitorului, pentru a-ţi îndeplini propria misiune. De aceea, prezentul trebuie trăit prin învăţămintele din trecut şi prin visurile din viitor.

Desigur, fiecare individ este un caz aparte, care are putere de discernământ, cu decizii proprii, uneori influenţate şi din exterior. Pentru că trăim într-o comunitate alcătuită din indivizi, întâlnim feluriţi motivatori precum: timpul, competiţia, sentimentele, responsabilitatea sau necesitatea. În funcţie de aceşti factori, oamenii, acţionează în viaţa de zi cu zi.

Unii oameni vin şi pleacă, alţii rămân o vreme, punându-şi amprenta pe inimile noastre, însă după plecarea lor nu vom mai fi niciodată aceeaşi. Încă de la primii paşi ne alegem, involuntar, modele pe care am vrea să le urmăm în viaţă, iar părinţii sunt cei care ocupă primii acest loc. Ei sunt cei care au datoria de a ne îndruma în primele etape ale vieţii şi cei care ne dăscălesc pentru a excela mai departe. Cu timpul locul lor poate fi luat, fie de profesori, de personalităţi măreţe, însă important este ca noi să ne definim ca indivizi , să dăm dovadă de putere a deciziei şi de determinare pentru a urma propriul fir trasat.

Indiferent de valoarea sau de dimensiunea ţelului nostru, motivaţia nu se poate estima şi nu i se poate atribui o unitate de măsură în sistemul internaţional. Este o trăsătură individuală caracteristică, ce poate fi influenţată de alţi factori externi. Există, astfel, o relaţie de interdependenţă între starea unui om şi motivaţia lui.

Prin toate argumentele prezentate anterior se poate afirma veridicitatea vorbelor marelui scriitor Goethe şi se mai poate afirma faptul că fiecare om are puterea de a acţiona în funcţie de propriile capacităţi şi poate fi în stare să ducă lucrurile începute la bun sfârşit, numai dacă are cel puţin un motiv care să-l urnească din loc.

Claxonul maşinilor se aude în fundal… Sunt parcă nişte ţipete ale grăbirii bucureştenilor să traverseze oraşul asemeni unui deşert, în care singura stăpână este căldura razelor solare. Simţi parcă nerăbdarea lor, te irită, dar nu poţi riposta şi cauţi să evadezi… dar unde? Zarva e ca o dictatură pentu oraş, iar locuitorii sunt ca nişte marionete care joacă pe o scenă deschisă. E doar scena vieţii. Am uitat să vă spun… e ora 15 şi 42 de minuţele. De aceea e aglomeraţie! Dar paşii mei de îndreptă uşor dinspre centrul oraşului către o părticică a acestei capitale, unde nu se poate vorbi de vreo fărâmă de bucurie. E un loc sacru, abudent de istorie a neamurilor… şi unde e istorie, sunt şi multe secrete, taine care stârnesc mii de întrebări în mintea unui adolescent. E ca un fel de locuinţă, cu mai multe camere, unde sunt familii, prieteni, vecini, dar şi necunoscuţi. Locatarii au ceva în comun, altfel n-ar mai sta împreună în acest loc inedit. Acesta este locul unde toţi au făcut ultimul drum, au fost conduşi de lacrimi, prieteni, respect, aprecieri, familie, recunoştiinţă, duşmănie, bucurie, frică, curaj, risc, boală, accident sau soartă ş.a.m.d. Este o etapă obligatorie în viaţa unui om. Să nu vă sperie sensul acestui cuvânt. Cei care sunt în viaţă nu îl folosesc des, decât dacă au rude sau prieteni apropiaţi în aceast “cămin” din care lipseşte căldura sufletească.

Majoritatea uşilor sunt acoperite cu flori. Unele mai noi, altele mai vechi ale unor pensionari experimentaţi în partea ocultă a lucrurilor, negre, albe, gri sau chiar din lut, toate respectă o schemă logică. Planul incintei te aşteaptă la intrare cu câteva indicaţii bonus. Dacă te tocmeşti cu paznicii, poţi chiar să aflii adevărate mituri, cunoscute cel mai bine de candelăresele locului. Cu mare atenţie, ele au grijă de faţada locuinţei şi aduc un mic omagiu fiecărui ocupant.

Inspir adânc şi-mi continui plimbarea, orientându-mă cu greu printre aleele înguste, aprig bătătorite şi rumenite de soare. Nume însemnate îmi sar în ochi, citesc câteva cuvinte de despărţire şi fără să-mi dau seama mă îndepărtez de zgomotul asurzitor al maşinăriilor de transport. Numele acestui pământ este Bellu şi este un cimitir. Acum înţelegeţi de ce este ca o casă, dar puţin mai mare?

Braţele copacilor mă protejeză şi mă însoţesc asemeni unor cavaleri. Parcă văd in zare o doamnă. Se pare că nu mai sunt singură pe această cărăruie. Are o aură nemaipomenită, care nu mă lasă să o privesc, dar care îmi atrage atenţia asupra ei. Mă ademeneşte această statuie în dimenisiuni normale ale unei femei de secol XIX. Ochii mari mă pătrund şi îmi dau un fior pe toată şira spinării. Dar uitându-mă mai bine, oglinda sufletului îmi relevă sentimente noi: protecţie, marcată de o tristeţe ascunsă. Mă decid să o salut respectuos, dar nu primesc niciun răspuns. Brusc îmi sar în ochi câţiva licurici aurii în spatele acestei crăiese. Nu pot descifra mesajul pentru că unele litere lipsesc, spre marea mea dezamăgire, plus că limba franceză îmi e străină. Dar îmi fac curaj şi aprind candelele de diferite dimensiuni din jurul ei. Nu eu le-am adus, în schimb, remarc numărul lor însemnat. Nu e ca oricare alt mormânt din acest cimitr, ci se bucură de o atenţie specială, întrucât marmura alba e curată ca lacrima, evidenţiind puritatea acestei dame. Câţi ani are, de unde vine sau cum o cheamă, nu ştiu… dar sunt hotărâtă să aflu! Şi totuşi… de ce se află aici în spate? Sigur cineva o ascunde sau mai bine zis, a vrut să o ascundă, să o facă uitată, însă e imposibil pentru că mulţi vizitatori întreabă de dânsa. Să fi avut această doamnă duşmani? În rândul femeilor a avut cu siguranţă pentru că trăsăturile ei gingaşe, atent şlefuite, te fac să crezi că în faţa ta stă un înger, căruia îi lipsesc aripile diafane, dar care emană un parfum de nobleţe şi nobilitate. Corsetul alb ca neaua se îmbină perfect cu fusta pe crinolină şi alcătuiesc un tot împreună cu botul îndrazneţ al pantofilor lustruiţi. Pentru zilele friguroase are pregătit un sacou cu umerii bufanţi care îi creează o aiură serioasă. Poziţia ei dreaptă şi privirea îndreptată în zare fac abstacţie de prezenţa mea. Nu îi poţi găsi cusur şi nici nu ai îndrăzni să cauţi, fiindcă ochii cald dojenitori te vor opri. Oare câţi oameni au venit în vizită la dânsa şi câţi au oprit-o de a pleca mai departe?

Călătorii îi spun « Doamna cu umbrela » sau « Doamna în alb ». Parcă îmi pare rău că nu ştiu ce culoare au podoaba ei cpilară sau ochii. Să fi avut părul bălai sau să fi fost brunetă? Cu ochi negri ca de cărbune sau albaştrii ca oceanul? E firesc! Boneta de pe cap şi umbrela sunt două lucruri care o definesc şi îi creează aiura protectoare, dar totodata chic. Stau şi mă gândesc, ce statut ocupa această duduie în cadrul unei familii? Ţinuta impecabilă nu poate fi decât a unei tinere şi cochete soţii. Sau poate nu a fost căsătorită.

Gândurile îmi sunt întrerupte de paşii leneşi ai unui gardian. Încerc cu sfială să dau naştere unei conversaţii şi să rup câte o informaţie care m-ar interesa. Cu cea mai mare amabilitate, domnul îmi oferă un scurt istoric asemeni unui ghid despre silueta din spatele meu. Dacă ascultăm legenda aflăm că a fost guvernanta angajată de un bucureştean bogat şi că a fost otrăvită de soţia geloasă a acestuia pentru că între cei 2 se înfiripase dragostea. Pentru un moment imaginea mea sacră începe să se fărâme, dar tot nu o pot condamna. Frumuseţea ei te copleşeşte… Paznicul continuase cu a 2-a legendă, dar deja pierdusem firul spuselor lui. Îmi dezvăluie că statuia fusese plătită şi sculptată de un italian, pe nume Raffaelo Romanelli din Florenţa, din ordinul unui bogat anonim şi se îndepărtează cu acelaşi mers obosit de mine, după ce l-am răsplătit cu un simplu “Mulţumesc!”. Monumentul trebuie sa fie o mare realizare pentru acest sculptor înzestrat cu talentul şlefuirii obiectelor brute şi trebuie sa fi muncit ore în şir pentru a crea o asemenea perfecţiune. Dar ce faci, când viziunea lui este descompusă şi nu de perspectiva fiecărui vizitator, ci de acei oameni care au vrut sa aibă o parte din această perfcecţiune doar pentru ei? Aceşti egoişti au profanat monumentul din varii motive. Mesajul pe care literele aurite îl transmiteau vrea sa fie ultima replica a acestei dame, un blestem la adresa doctorului care a omorât-o: “Aceste animal de doctor m-a ucis!”. Desigur replica are legătură cu cea de-a doua variantă a istorisirii, care susţine că a fost omorâtă de netrebnicia unui doctor şi că statuia a fost comandată de logodnicul ei, Andrei Popovici. Dar eu nu vreau să cred asta… Vreau să-mi imaginez că a iubit pe acest bogătaş, George Assan, propietarul primei mori cu aburi din România şi că între ei a fost o idilă nevinovată. Vreau să cred varianta romantică pentru că tind să cred că a fost împlinită sufleteşte şi că nu a putut avea neşansa să fie la mâna incompetenţei medicale.

Deci a fost o guvernantă, o femeie care a iubit copii şi farmecul acestei vârste şi care s-a bucurat de o dragoste interzisă, sentiment care a adus-o aici. A iubit şi a fost iubită… Încă este, dacă iei în considerare florile şi lumânările din juru-i. Oare ştie că sunt aici şi că am judecat-o? Că timp de două ceasuri am privit-o şi i-am răscolit trecutul? Îi dăruiesc un trandafir şi o rog să mă ierte, dar curiozitatea m-a purtat asemeni unui fluture ademenit de mireasma florilor de primăvară. Îndrăznesc să-i zic pe nume: Katalina Baschott, doamna care păşeşte pe o alee ce duce spre nicăieri. Oare e destinaţie avea şi ce dorea să facă acolo? Acum înţeleg de ce doamna se ascunde în spatele unei umbrele când plouă. Sau poate o face când îi este frică şi vrea să se izoleze de curioşii care îi invadează spaţiul. Sau poate ea, la rândul ei, este un vizitator, care trece şi îşi salută vecinii şi are grijă de ei spiritual, doar în tinereţe a fost guvernantă. De aceea este mereu pe picior de plecare.

Nici nu am remarcat că atotputernicul glob auriu s-a jucat de-a v-aţi ascunselea printre nori şi că vrea să trimită câteva picături asupra noastră. Păşesc din nou pe poteca îngustă şi însetată, îmi iau la revedere şi-mi deschid şi eu umbrela…